miercuri, 9 martie 2011

-Cred ca asa e bine; "Moartea fratelui meu" de G.M.Vlădescu

Am hotărît să citesc mai mult, chiar mi-am făcut o listă de cărţi. Totul a început de la el, "Moartea fratelui meu" de G.M.Vlădescu, şi pentru că m-a captivat, nici eu nu prea înţeleg cu ce, scriu nişte secvenţe ce le subliniasem chiar atunci, cînd parcurgeam cu plăcere fiecare pagină.


*-Viaţa este o călătorie de cincizeci, şaptezeci, sau o sută de ani. Cei care se-ntâlnesc la începutul acestei călătorii, să nu se mai despartă, pentru că drumul în doi e mai uşor, şi pentru că totdeauna vor avea nevoie unul de altul.

*-Cum să moară omul singur? Trebuie să rămână un frate care să-i închidă ochii şi să-i pună o cruce la căpătâi...

*-Ţi-am mai spus eu că-n noi sunt doi cai cari merg alături, lângă aceeaşi oişte. Unul e alb, şi altul negru... Adică binele şi răul...
*- Aşa e bine! Să nu-i tai omului nădejdea! Să nu-i zdruncini încrederea în oameni! E-adevărat că n-ai să poţi face aceea ce i-ai promis, şi poate c-o să rămâi mincinos în faţa lui. Nu-i nimic. Dar omul a câştigat nu numai o speranţă, ceea ce nu-i puţin, ci timp, ceea ce-i foarte mult. Nici un doctor nu vindecă mai sigur şi mai definitiv ca - timpul. El nu cunoaşte probleme fără soluţii. Minciuna ta îi dăruieşte omului viaţa. Curmându-i nădejdea, îl poţi ucide!...
*Dar poate că nu vom muri niciodată! Asta depinde de noi!...
*...adulmecam visul vieţii de dincolo de azi: "Când voi fi mare!..."
*- Nu faci rău niciodată?
 - Fireşte că da. Fiecare om face. Şi eu la fel... Doar atât că eu nu vreau niciodată să fac rău...
*...sunt atâţi oameni mari  cari habar n-au ce spun!
*Voiam parcă să-i spun: "Sunt mult mai mare de cum crezi!..."
* Îmi plăcea totdeauna să caut răspuns întrebării "pentru ce?" , care-mi sărea în ochi de pretutindeni.
*De ce se strică laptele dacă-l laşi la căldură? De ce, uneori, te bate la cap fierul de călcat? De ce plânge omul de colo? De ce, când mă uit pe fereastră şi-l văd pe tăietor despicând lemne, văd mai întâi lovitura şi n-o aud decât mai târziu? Lovitura şi zgomotul ei, nu sunt două fenomene simultane?
*Am avut clară, întreagă viziune a marei bătălii ce se cheamă viaţă, întreaga înţelegere a acelui homo homini lupus de care aveam să aflu mai tîrziu.
*Orice gând ascuns e ca un vierme. Roade intr-una. Îl simţi, îl vezi, te îngrozeşti privindu-l, dar nu-l poţi ucide decât spunându-l cuiva.Atunci ferestrele sufletului se deschid largi, iar în adâncul lui pătrund şi soarele şi bucuria. Când nu-ţi mărturiseşti gândurile, bune sau rele, eşti înspăimântător de singur şi nefericit. Poate numai din nevoia acestei mărturisiri s-a născut cântecul, care în esenţa lui nu-i decât un îndemn lăuntric de a deschide ferestrele şi de a da grai pasiunilor...
*Simţii, deodată, că mă arde nevoia de-a spune o minciună! O minciună de care depindea aflarea unui adevăr!
*Rămăsesem cu apusul soarelui în ochi, iar frământarea şi tălăzuirea de la orizont se furişaseră, parcă, în adâncurile mele. Muream. Asta era senzaţia mea.
*Globula din care trebuia să germineze personalitatea mea se revărsase în sângele lor! Eu nu-nsemnam decât o aşchie din ce trebuia să fiu!
*Trece timpul pe lângă mine şi peste mine, fără să-l simt, iar în jurul meu se prăbuşesc mii de existenţe, fără să le văd şi fără să mă turbure.
*Sunt inert. Mă simt întemniţat între zidurile muţeniei... mă uit mereu la soare, cu impresia că am rămas în urmă şi întorcându-mă cu faţa spre el, merg cu spatele-nainte...
*E adevărat, nu sunt decât un copil, dar înţeleg un lucru sfâşietor: despărţirile şi dispariţiile dor numai pentru că sunt cu totul!
*Omul nu poate impune vieţii nimic. Nici morţii. Astea trec peste capul lui. Si se-ndeplinesc fără voia şi fără ştirea lui! Singurul lucru pe care-l poate face, şi ise porunceşte să-l facă, oriunde şi faţă de oricine, este binele, chiar dac-ar trebui să-ţi ucidă fratele pentru dobândirea lui!
*-Ca să fii om, trebuie să-mbraţişezi umanitatea!
 -Ca să fii om, trebuie să ai o inimă!
*Să nu faci nimic fără gândul binelui!
*...libertatea să ştiţi voi că-i mai dulce ca mierea, dar dacă mănânci multă, te doare burta! Aşa!
*Îl ardea setea de a se şti iubit de cineva, şi-l ucidea durerea de a nu vedea pe nimeni plângând de deznădejdea lui.
*Am senzaţia că m-a prins cineva de spate, şi mă gâtuie, şi mă loveşte-n creştet. Ridic umerii, să mă apăr...
*Sunt momente când simt că mă destram şi că firişăarele din cari sunt alcătuit, se duc cu vântul... Nici nu le pot prinde... Îmi sunt prea mini braţele... Am credinţa că sunt un neisprăvit... Abia jumătate din ce trebuia să fiu.
*M-a luat şuvoiul plânsului. Mă simt susăendat deasupra unui gol, în fundul căruia clocoteşte ameninţarea! Vreau să strivesc, să ucid conştiinţa, care-mi răcneşte în urechi că a murit mama! Îmi poruncesc să nu cred în acest adevăr! Nu vreau să cred! Nu pot şi nu trebuie! Nu trebuie!
*Mă las dus de viaţă, şi nu mă împotrivesc. Mă domină.
*... văd că viaţa mea a fost lunecoasă ca o sticlă, şi absurdă ca naşterea unui monstru! Am trecut prin ea gol, şi am rămas gol! Din milioane de flori cari s-au scuturat ăn drumul meu, nu mi-a rămas nici o petală! Din miliarde de stele ce-au strălucit deasupra mea, nu m-a plouat nici o rază! De câte ori am întins braţul, am prins în pumni golul, nimicul, iar începuturile mele, înfiripate cu entuziasm cald, s-au prăbuşit în propriul lor început!
*Mereu de la capăt, dar niciodată de la capăt!...şi mă supun acestei legi, mergând mereu cu spatele-nainte!
*... cum o fi răcnit firea când s-a născut suferinţa?
*Nu-mi mai încape inima în piept! Se zbate, şi nu ştiu dacă vrea să moară, ori să trăiască! Cine mă strânge de gât şi-mi întunecă vederea?
*Mă-năbuş! Mor cu ferestrele închise! Spargeţi geamurile şi daţi-mi aer! Îmi moare inima!...
*Închipuieşte-ţi omule, că ai deschis un sicriu în care ai găsit propriul tău schelet; că întinzi mâna să-ţi atingi oasele, dar oasele se prefac în praf; că praful zboară, luat de vânt, iar tu rămâi cu ochii dincolo de viaţă şi te întrebi dacă ţeasa lui Zorik a fost vreodată un cap omenesc! Ce mai rămâne din minţile tale?
*Peste pragul vieţii de aici nu pot răzbate principiile, pentru că aici domneşte "absurdul"...
*Uite, omul se zbate! Nu se poate desprinde de viaţă! Pentru că e a lui! Şi pentru că nu e decât una!... Se zbate şi geme!... Îi aud glasul, răgetul!...
*Mă reped, cu capul înainte, şi mă pierd în convoiul cenuşiu al trupelor cari urcă spre front... Oi mai fi rămas dator, cu ceva, vieţii?

5 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  2. despre GM Vladescu puteti citi aici. Din pacate, de mormantul lui nu s-a ingrijit nimeni si azi nu se mai cunoaste locul unde a fost la biserica Sf. Dumitru din Dumitresti. Nici macar anul decesului nu se cunoaste cu exactitate.

    RăspundețiȘtergere
  3. Am uitat sa pun link-ul
    http://www.dumitresti.ro/personalitati/g-m-vladescu.html

    RăspundețiȘtergere
  4. buna
    nu am citit cartea ca nu o am,, dar trebuie sa rezolv o anagrama si e legata de un personaj din aceasta carte, unul care apare foarte putin si e casapit de turci...mi ai putea spune cum se numeste?? multumesc mult...emailul meu catalina88888@yahoo.ro

    RăspundețiȘtergere