Într-un An Nou Fericit!

Ultima zi din 2011!

În curând toţi vor căuta mandarine, vor aştepta 00.00, vor mânca din suflet.

Am văzut numeroase fraze postate de diferite persoane pe profilurile lor pe diverse reţele de socializare. Mă întristează faptul că mulţi scriu:"An nou cu laccrimi" sau "Vreau să te am alături" şi mii de exemple de genul dat.

Lume, treziţi-vă. Nu vă complicaţi viaţa. Hai să scoatem:"Aştept minuni şi fericire..." Creaţi propriile minuni. Fiţi fericiţi! Nu vă plictisiţi privind în pod şi visând la stele. Hai să ne debarasăm de stereotipuri, gânduri proaste şi idei irealizabile. E o sărbătoare familială. Să zâmbim cu toată familia la frontiera dintre ani şi mereu...

Hai să fim Fericiţi! La Mulţi Ani!!!

Cine hotărăşte?

Voi descrie un simţ contradictoriu. E ceva de genu: part 3. Continui să analizez fenomenul care se caracterizează prin: vreau - simt - pot - trebuie. Mă axez anume pe sentimente şi relaţii între personaje de sexe opuse.

O istorie banală:

"S-au cunoscut întâmplător. Au început să comunice. Au realizat că au multe în comun. La un moment dat au devenit buni prieteni. Discută despre multe, chiar şi la capitolul dragoste, deşi uneori le este incomod. Au perechi. Deseori sunt geloşi. Şi-au creat multe probleme. Deseori oamenii nu-i înţeleg. Apar întrebări de genu: Sunteţi împreună?. Ei doar zâmbesc şi merg mai departe. Le place această inocentă prietenie. Însă totul merge bine până în momentul când încep a conştientiza că nu prietenia îi leagă, ci altceva. Deobicei această concluzie se întăreşte după ce ei se apropie mai mult, adică calcă sfânta limită dintre cei ce se numesc doar prieteni. Şi chiar de încearcă să facă faţă că totul e ca înainte, dar e destul să rămână în doi ca lumea să se schimbe în jurul lor. Cel mai interesant e că chiar dacă unul dintre ei va recunoaşte şi va mărturisi ce simte, celalt nu îşi va putea permite un asemenea lux."

Aici îmi apare întrebarea: de ce?

De ce complicăm totul? De ce mereu mai este ceva/cineva la mijloc? şi, Cine hotărăşte? Cine va lua decizia care va schimba totul?

P.S: Am auzit o singură frază care mă tot pune pe gânduri: Nu pune punct dacă inima cere virgulă.

Dezvăluind taine

Era noapte şi-ntuneric

Pe unde licăreau mici luminiţe,

Toţi îi ziceau de-un sentiment puternic

Credea, ştia, dar nu simţea.

Credea că va veni odată,

Ştia că trebuie.

Trăia cu gîndul vieţii-n piept

Şi aştepta miracolul vestit,

Trăia ea sub o frunză

Ca sub o mască ascunzîndu-şi

Firea.

Şi cînd aproape-a adormit

Cînd visul a cuprins-o,

Atunci explozia a survenit,

Cu surprize învăluind-o.

Pînă atunci nu-nţelegea.

Acum deja, ea simte.

Căci acea steauă ce-a exploadat,

Multe-a schimbat.

Acum ea a aflat:

E steau norocoasă,

Propriul ei far.

Şi noaptea nu mai e-ntuneric,

Ea crede, ştie, simte.

Când vine iarna

E a 13-a zi de iarnă în calendar. E a 1036-a zi de iarnă în suflet.

Zile grele, secătuite, inhibate, variate, între vis şi realitate. Au fost şi unele mai calde, o lumânare se aprindea să mă încălzească, însă foarte repede se stingea(poate din cauza că permiteam să emane căldură nu doar pentru mine, ci pentru fiecare doritor, nemeritat şi egoist). Prea puţin am savurat din lumina ei, deşi această acţiune se repeta. Acum înţeleg că în această lungă iarnă niciodată nu a nins. În schimb a plouat mult. A plouat des, uneori torenţial peste inima mea. Aşteptam curcubeul. Astăzi când norii din nou s-au adunat, o picătură de ploaie ce căzuse, a îngheţat, s-a prefăcut în fulg. Fulgii tot sunt diferiţi. Deobicei ei îmi provoacă zâmbete. Însă acesta era unul mare, cu vârfuri de gheaţă, zgrunţuros. Nu s-a topit. M-a zgârâiet. M-a rănit. Nu mai sunt precipitaţii. E ceaţă. Uneori îmi plac aceste zile cenuşii de iarnă, ele îmi permit să savurez o autentică stare de melancolie, dar nu astăzi. 

Am auzit că iarna este cu adevărat rece pentru cei ce nu păstrează amintiri fierbinţi. Ce e de făcut dacă în inimă temperatura scade? dacă se răceşte din nevoia de a supravieţui?

Acum nu mai ştiu ce să fac: să zic Stop şi să silesc sosirea primăverii sau să las totul să curgă în continuare fluent. Acum însă ştiu că: Vreau ceva frumos.

P.S: Am auzit că o singură vorbă bună poate dezgheţa orice. 

Un ac

Am aflat că nu poate fi totul bine până la sfârşit.

De ce dacă totul merge frumos şi pare că e superb, trebuie să se întâmple "ceva", ce va strica, ruina tot frumosul ce a fost? Cum aşa? Un singur lucru poate duce la o risipire totală, e dureros. Hai că lacrimile în aşa caz nu vor ajuta cu nimic. Dar e mai straniu când nu poţi schimba nimic. Tot ce a fost frumos va rămăne o amintire frumoasă, însă efectele ce urma să le aducă s-au stins în negura fantomelor scheletului unui ac. Vreau să înfig toate acele într-o pernuţă. Nu vreau cineva să se mai rănească. Nu vreau să văd pe cineva suferind. E dureros.

P.S: Oare voi trăi vreodată o zi ideală(fără ace înţepătoare)?

Dezmierdări

 În vocabularul iubirii ne îmbrăţişăm, ne dezmierdăm, ne sărutăm, ne îngemănăm buzele, ne giugiulim, ne pupăcim, ne mîngîiem, ne muşcăm, ne ghemuim unul în braţele celuilalt, ne atingem, ne tucăm, ne sorbim, ne savurăm, ne adulmecăm, ne lipim de corpul celuilalt, ne gustăm, ne tachinăm şi ne gîdilim.

P.S: ehh, miros de portocale :)