Într-o postare mai veche, click aici pentru a vedea scriam despre cît eram de dezamăgită şi întristată pentru că visele nu-mi devin realitate. Poate nu sunt cel mai norocos om, poate nu îmi reuşeşte întotdeauna, poate deseori ziceam că dacă nu eram eu mulţi era să fie mai fericiţi şi trăiau mai bine, dar neprivind la toate niciodată nu am renunţat. Chiar dacă multe ori îmi doream să zic:"Gata, ajunge!", nu am făcut-o, am continuat să lupt şi să fiu eu, simplu. Să cred în bine. Să visez. Să cred în oameni. Să iubesc.
Pentru mine ziua de naştere niciodată nu a fost un eveniment important. Serbam pentru că e important pentru părinţii mei. Da, 17 ani au trecut de cînd mama mea nu a dormit o noapte întragă, iar tatăl meu dimineaţa stătea la uşa spitalului şi aştepta să mă vadă. Nu e meritul meu, e al părinţilor mei. Şi ceea ce am ajuns să fiu şi să am la fel le datorez lor şi fratelui meu scump.
Zică oamenii ce n-ar zice, dar dacă poţi aştepta, ai răbdare, munceşti şi eşti mulţumit de ce ai primeşti ce meriţi. Într-o felicitare primită astăzi erau cuvintele:"Fie ca această zi să fie cea mai fericită din viaţa ta, şi fie ca ziua de mîne să fie şi mai fericită decît cea de azi." Aşa şi a fost. Aşa şi va fi.
Mulţumesc tuturor pentru locul care îl ocupă în viaţa mea.
Iar eu zîmbesc, simplu zîmbesc. Aşa a fost să fie.
P.S: Niciodată nu am avut atît de multe flori :D
