Atunci cînd visezi

De ce visăm? De unde apar visele? Acestea sunt întrebările care ne frămîntă după un nou vis straniu. Mulți savanți au lucrat pentru a afla răspunsul și fiecare ne vine cu teorii noi.

Nu vreau să vorbesc mult și în zadar despre știința visurilor. Vreau să analizez niște idei proaspăt apărute în mintea mea.

V-ați trezit vreodată dimineața cu un simț straniu rămas în urma visului? Sunt sigură că da. Acest simț poate fi diferit în dependență de ce conținut a avut visul. Acesta poate fi asociat cu un gust amar, sau o stare de euforie. 

Vi s-a întîmplat vreodată să nu doriți să vă treziți? Și nu din cauza că somnul e dulce, ci pentru că visul e mult prea bun. 

Uneori mă gîndesc că poate anume atunci cînd dorm îmi văd adevărata viață. Poate tot ce se întîmplă în jur e doar un vis, iar cînd mă culc, dacă sunt condiții favorabile, văd realitatea. Nu e bine cînd pierzi controlul și nu mai realizezi ce e vis și ce e real, dar anume așa și se întîmplă. Înțelegi că visai, de cele mai multe ori, aproape de a te trezi. Și te simți străin in propria-ți viață dacă dorești ca ce ai văzut cînd dormeai să fie real.

Am învățaț să îmi controlez visele. Acolo știu ce îmi doresc, știu ce trebuie să fac ca să fie bine. Poate pentru că acolo îmi pot manipula viața mai bine decît aici, totul devine atît de neclar. Dar poate așa și trebuie să fie ea confuză, viața. Nu contează dacă voi analiza visele mele din punct de vedere științific sau filozofic, concluzia este una: Mi-e dor!

În drum spre Washington DC

Timpul e atît de relativ. Timpul zboară cînd te simți bine. Timpul trece greu cînd te plictisești. Timpul îl simțim diferit in dependență de ritmul vieții. Au trecut deja mai mult de 7 luni de cînd am plecat de acasă ,departe, straniu și singurică.

Plănuiam să scriu tot ce simt și întîlnesc. Am avut foarte multe motive și istorii să descriu. Dar acum am înțeles ce înseamnă într-adevăr să nu ai timp să te împarți cu ce se întîplă( poate e ceva de bine totuși).

Deci, azi am găsit timp să scriu. Ce poți face în aeroport așteptînd avionul cînd wifi-ul e scump?

Zborul trebuia să fie la 8.11:

5.13 - M-am trezit, prietena Polina( FLEX din Ucraina), care a dormit la mine, deja era în baie. Înțelegînd că am puțin timp, am început să mă pregătesc.

5.24 - Controlez ”lista lucrurilor de luat cu mine” și înțeleg că nu am luat pașaportul. Controlez geanta și înțeleg: ” Pașaportul e în locker-ul meu, la ȘCOALĂ”! Anya( FLEX din Ukraina mă sună să îmi zică că ajunge la casa mea- mama ei gazdă o aduce)

5.30 - Isterică (deși nu a fost atît de strașnic, mă străduiam să mă țin în mîini). Sun pe Olya( FLEX din Russia, ea trebuia să vină cu tatăl ei gazdă să ne ia ca să ne ducă pe toate la aeroport).

5.35 – Caut să printez rezervațiile biletelor pentru toate 4 fete care zburăm (eu, Olya, Polina si Anya)

5.40 – Ieșim din casă. Afară plouă, tună, fulgeră și întuneric. (Eu desigur am uitat umbrela)

Ce putem face? Ne ducem la școală după pașaport, înțelegîng că azi oficial nu învățăm și școala se deschide la 11.00. Încă nici 6.00 nu era.  Fiind la jumătate de drum spre școală ( care se află în direcția opozită de aeroport) înțeleg că am nu am luat ID-ul pentru școală (fără dînsu nu poți intra în școală). Noroc că Olya a avut pe al ei, sperînd că nu vor controla fotografia, le-am luat.

5.55 – Am ajuns la școală. Tatăl Olei gazdă a mers( fugit prin ploaie) cu mine la școală. Noroc de două persoane din securitate care după fraza lui:” Suntem într-o situație problematică. Această fată, care învață aici și pe care trebuie să o duc la aeroport, și-a uitat pașaportul în locker. Poate ea să intre să îl ieie ca să poată zbura azi spre Washington”, mi-au permis să intru. Alergat la al 3-lea etaj, înapoi și din nou prin ploaie.

6.01 – În drum spre aeroport! În sfîrșit! Dar nu a fost să fie atît de ușor. Timp urît și trafic.

6.45 – Intrăm în aeroport cu fraza:” Acum începe o nouă aventură”! Ne ducem să schimbăm rezervațiile pe bilete. Și, da, sigur, zborul nostru ANULAT din cauza timpului rău. Nu amînat, ci Anulat! Pentru ca să aflăm la multă informație trebuie să așteptăm în rînd, am ales unul mai scurt.

8.25 – Domnișoara Katheryn de la recepție ne zice că putem zbura mîine la 6.00 dimineața sau putem să ne așteptăm norocul în ”stand by”. Desigur noi nu putem hotărî. Sunăm persoanelor responsabile în DC.

8.40 -  Deja în sala de așteptare, sperînd la ceva mai bun decît să stăm acolo pînă mîine dimineața.

 9.50 – Încă un avion spre DC anulat, mai multe persoane în lista și sala de așteptare. Eu a 23-a, în următorul avion doar 3 locuri libere.

10.45 – Un avion a zburat spre DC

12.30 – În căutare pentru piloți

12.45 – În căutare pentru căpitan. Ironia constă în faptul că în sala de așteptare lîngă noi era un pilot, care tot așteaptă de la ora 4 dimineața și tot el a fost căpitanul avionului nostru.

13.05 – Auzim numele Olgăi și vedem scris pe ecran că nu mai sînt locuri. Înțelegîng că va zbura doar ea, merg să îmi cumpăr să mănînc ceva ( micul meu dejun).  Peste 5 minute Anya și Polina sunt chemate. Inga rămîne unica în aeroport. Următorul avion peste două ore. Mă gîndesc:” Ok, găsesc eu cu ce să mă ocup, nu e sfîrșitul lumii”. Olya îmi scrie mesaj să nu retrăiesc că totul va fi bine . În momentul în care îi răspund văd că în lista persoanelor ce așteaptă în loc să fiu următoare sunt a 10-a. Iar pe persoanele din listă înaintea mea îi tot cheamă. Văd că deja se închid porțile și aud numele meu. Mare mirare a fost cînd au hotărît să îmi dea loc (bun) cu o minută înainte de să își ieie zborul avionul.

13.25 – Închid laptop-ul . Mare mirare va fi cînd fetele coborînd din avion mă vor vedea cum le întîlnesc.

Salutari din SUA!

Demult nu am scris. Da, am avut un fel de criza de inspiratie. Muza mea a avut un concediu. Dar am promis unui omulet dragut ca pina la sfirsitul verii scriu. Stiu, in Moldova deja e 1 septembrie, dar eu sunt in SUA, aici e ultima zi a verii. Cred ca noua mea muza va fi acest locusor tare fain, un oras mare si foarte frumos. Nu pot descrie ce simt cind merg pe aici. Chicago e un oras intr-adevar foare frumos. Stiti, simtul cela cind vezi in real ce ai vazut doar in poze sau filme, ca in filme.

Am avut un zbor lung. Da, a fost foarte greu sa zic celor dragi acel "la revedere", dar am avut noroc de un baiat tare dragut din Chisinau care m-a sustinut tot drumul pina in Chicago, caci aici am avut sa ne despartim, eu am ramas, el a mers mai departe. 

Deci, 3 ore din Chisinau pina in Frankfurt, 5 ore acolo in aeroport, 8 ore pina in Washington, o noapte in hotel, trezirea la 3.30 si inca 2 ore cu avionul si acum sunt aici. 

Am fost in Skydech, cea mai inalta cladire din state, 103 etaje. Am incercat mincare mexicana (m-am asteptat la mai mult de la renumitul taco si burito). Si acum deja imi place sa merg la cumparaturi mai mult - a trebuit sa imi cumpar ceva haine pentru scoala, voi avea uniforma, cred ca va fi tare interesant. E o scoala noua, deschisa 2 ani in urma, South Shore International College Preparatory High School, cred ca cit de lunga e denumirea, atit de minunata e scoala. Miine voi vedea, merg sa ma inregistrez.

Acum stau la parintii sotului coordonatoarei mele impreuna cu sora mea din Russia. Camera ei e la etajul 3, a mea in basement (subsol), cine nu stie, sa ai camera in basement e fain, cu baie, televizor si bucatarie personala. Apropo despre baie, pare a fi un plan intreg, arata total diferit decit la noi, si daca vrei sa faci dus sau sa ai apa calda cauta in google cum sa faci sau intreaba, ca altfel nu te mai clarifici singur.

Prima luna impreuna cu Olga (sora despre care am zis) vom trai in regiunea renumita din downtown numita Gold Coast. Avem o familie minunata, pacat ca e temporara din cauza ca e departisor de scoala.  

Cine a privit filmul The Vow, tineti minte momentele romantice linga o chestie mare de o forma stranie dar foarte frumoasa? Se numeste "The bean" si e aici in Chicago. Ohh, ce placut sa stai in fata ei pe scaun si sa maninci cu prietenii. Multii oameni se fotografiaza, iar in Millenium park se aude muzica buna. 

Am incercat sa fac ceva poze linga lacul Michigan, foarte frumos e sa vezi tot downtown-ul noaptea, sa simti adierea vintului si sa vezi cit is de minunati oamenii aici.

Am inteles ca in alte orase, ca New York de exemplu, oamenii sunt mai seriosi. Dar aici sunt foarte draguti.

Deci, aventura mea a inceput si va continua. Ma voi stradui sa scriu mai des ce se intimpla.

Apropo, am ajuns aici datorita unui program minunat finantat de US Government- FLEX (Future Leaders Exchange). Cine are posibilitatea, nu ratati sansa de a aplica!

P.S: Sa ma scuzati pentru lipsa diactricilor, nu m-am putut clarifica ce programa mi-au recomandat oamenii destepti pentru a-mi baga ceva in cap.

Viaţa din lucrurile simple

Şi totuşi ce e mai important? Ce a fost sau ce va fi? Dar viaţa nu se 

împarte în pînă şi după, magia ei chiar constă în faptul că e continuă. 

Primăvara mi-a şoptit: Trăieşte! Şi am căutat să observ viaţa din 

lucrurile ce mă înconjoară. Toţi şi totul este viu.

Viaţa suflă prospeţime în noi de parcă am fi nişte baloane. Însă să te umple şi să 

te spargă e lucru diferit. Iar pentru ca să fii un balon frumos, întreg, 

ce zboară lin şi plin de fericire trebuie să te umfle o pereche de buze (dragi şi de neînlocuit), 

să nu te mozolească mulţi, transmiţindu-te din mîini în mîini, pentru ca 

ajungînd la cineva să-i apară dorinţa să te transmită mai departe ci 

invers să te ţină. E mult mai bine şi frumos cînd un balon nou îl iei şi 

îl umfli încet, cu drag, pînă la urmă şi este doar al tău. Te bucuri şi îţi dăruie tot 

ce are mai bun, deşi nu e atît de mult. Poate îţi place să umfli baloane 

şi să îţi înfrumuseţezi casa cu ele, însă oricum va fi unul care va fi 

într-un oarecare fel mai deosebit, şi vei dori să fie cu tine, să nu se 

dezumfle cît mai mult timp. Ai grijă să nu îl spargi, nu-l lega strîns, 

dar ai grijă să nu zboare de la tine prea departe. Pentru aceasta 

trebuie să fii atent şi să preţuieşti ce ai. Sînt mulţi dintre cei care 

se tem cînd baloanele se sparg în mîinele lor, de aceea nici nu încearcă 

să le imfle, deşi tot ei sunt cei vinoveţi, ei trebuie doar să fie mai 

grijulii.

Doresc tuturor să fie plini de aer proaspăt.

Încă un pas

Sunt o pasăre care e gata să zboare. După o perioadă lungă îmi pot desface aripile. Acum pot evada. Da, evada din colivia care m-a ţinut drept prizonier un timp îndelungat. Chiar m-a ţinut? Uşa era mereu deschisă, eu nu îndrăzneam să păşesc. Deşi sunt în prag şi mai am un singur pas să fac ştiu că îmi vei duce lipsa. Vei adăposti alte păsări, aşa cum făceai chiar şi cînd doream să fiu unica stăpînitoare a acestui teritoriu. Îţi voi duce eu lipsa? Probabil, din cauza că prea multi timp nu vedeam perspective înafara ta. Chiar dacă te părăsesc, voi reveni, ca să ştiu că e ordine, nu vreau ca altcineva să urîţească sau să distrugă ce eu cu atît de multă sîrguinţă am creat şi păstrat. Nu aş vrea să strîng gunoiul ce-l va lăsa altcineva, dar dacă vei avea nevoie de mine voi veni. Acum a mai rămas un pas. Urează-mi succes şi nu mă uita.
P.S: Mulţumesc ţie, dragă colivie, că mi-ai demonstrat că nu am nevoie de tine.

Dreams start to come true!

Într-o postare mai veche, click aici pentru a vedea scriam despre cît eram de dezamăgită şi întristată pentru că visele nu-mi devin realitate. Poate nu sunt cel mai norocos om, poate nu îmi reuşeşte întotdeauna, poate deseori ziceam că dacă nu eram eu mulţi era să fie mai fericiţi  şi trăiau mai bine, dar neprivind la toate niciodată nu am renunţat. Chiar dacă multe ori îmi doream să zic:"Gata, ajunge!", nu am făcut-o, am continuat să lupt şi să fiu eu, simplu. Să cred în bine. Să visez. Să cred în oameni. Să iubesc.

Pentru mine ziua de naştere niciodată nu a fost un eveniment important. Serbam pentru că e important pentru părinţii mei. Da, 17 ani au trecut de cînd mama mea nu a dormit o noapte întragă, iar tatăl meu dimineaţa stătea la uşa spitalului şi aştepta să mă vadă. Nu e meritul meu, e al părinţilor mei. Şi ceea ce am ajuns să fiu şi să am la fel le datorez lor şi fratelui meu scump.

Zică oamenii ce n-ar zice, dar dacă poţi aştepta, ai răbdare, munceşti şi eşti mulţumit de ce ai primeşti ce meriţi. Într-o felicitare primită astăzi erau cuvintele:"Fie ca această zi să fie cea mai fericită din viaţa ta, şi fie ca ziua de mîne să fie şi mai fericită decît cea de azi." Aşa şi a fost. Aşa şi va fi.

Mulţumesc tuturor pentru locul care îl ocupă în viaţa mea.

Iar eu zîmbesc, simplu zîmbesc. Aşa a fost să fie.

P.S: Niciodată nu am avut atît de multe flori :D

Vis la Bis

Voi zbura la cer să-ntreb

De sînt eu cea blestemată,

Am visat c-un val întreg

Mi-a sortit să fiu drogată.

Dependenţă niciodată n-am avut,

De la euforie nu m-a durut,

Deci, nu puteam pricepe

De la ce se va începe.

Nu prea cred în vise

Dar părea prea real

Încît greşelile comise

Îl făceau să pară banal.

Am încercat să-l descifrez,

Am înţeles că bolnavă voi fi

Am început să delirez

Înţelegînd că mă voi îndrăgosti.

Realitatea dură m-a lovit,

Şi cu putere m-a trezit.

O! Ce fericire c-a fost vis!

Rău că-mi vine să strig bis...

P.S: Pentru mai mult nu mi-a ajuns inspiraţie <3