Aşa, a apărut o idee şi am început să scriu ceva. Nu ştiu de m-am inspirat din "Istoria unui galbân" de Alecsandri, sau încă de undeva. Deci, iată care a fost rezultatul:
Sunt un simplu leu, unul galben cu Ştefan pe o faţă. În lunga mea viaţă am trecut prin multe mîni şi am văzut numeroase întâmplări. Dar acum am să vă povestesc o călătorie ce este legată de două persoane.
În mînile lui am nimerit când un prieten de al său, căruia îi împrumutase nişte bani, îi întoarse datoria. Era un băiat drăguţ, grijuliu, ce se manifesta chiar şi prin modalitatea de a ne ţine, a ne păstra, a ne aranja frumos în portmoneu. Cu timpul am aflat că e demult îndrăgostit, de o domniţă cu care prietenise încă în şcoală (niciodată nu i-a zis ce simte), dar cu care s-au despărţit şi nu s-au mai văzut de mulţi ani.
Acum, într-o zi, o văzuse în parc, dar după câte se grăbea i-a scris un bileţel: "Mult am aşteptat această zi, sper că mă vei suna!" şi numărul său. A scris pe ce-i fusese la îndemînă, adică pe mine. Şi mă dădu ei. Ea se grăbea la Universitate, la fel mă pusese în portofel şi fugise grăbită. Deşi eram în geantă, simţeam cum i se bătea inima, însă nu cred că oboseala era cauza (ba din contra). A intrat să facă xerox, şi cum era grăbită, din întâmplare, ajunsem la domnul de acolo. Chiar îmi păruse foarte rău, mai ales că acest domn mă aruncase într-un sertar. Mă gândeam că mă va da cuiva rest, dar nu, venise fiica sa de cinci anişori. Plângea, vroia îngheţată, dar n-am ajuns la magazin cu ea, mă pierdu-se pe drum. Cum stăteam acolo jos, singurel, iată că un băieţaş ma ridicat, ma strîns în mînă şi alergase repede acasă ca să mă dea mamei sale (era bine educat). Mamă-sa, ieşind după pâine văzu o fetiţă plângând, era fetiţa care mă pierdu-se. Foarte mult s-a întristat (nu cred că eram eu de vină, simplu, vroia îngheţată fata). Femeia îi dădu nişte bancnote, printre care eram şi eu. De astă dată ajunsem la magazin împreună, unde trecusem în buzunarul vînzătoarei, care mai apoi mă dădu rest unui bărbat ce lucra foarte mult. Acesta avea o fiică, căreia şi mă dădu. Desigur ea, citind mesajul scris de băiatul îndrăgostit, luă telefonul şi sună. El răspunse. Nu ştiu ce au vorbit, dar fata se întristă mult. Cred că de aceea a fugit şi m-a aruncat într-o cutie poştală.
Acolo, spre mirarea mea, petrecusem nu atât de mult timp. O altă domnişoară mă luă, desigur, se mirase mult, dar mă aranjă bine în buzunar. Mai târziu la noua mea stăpână venise, după câte am înţeles eu, prietena ei cea mai bună. Plângea! Liniştindu-se puţin a povestit prietenei ce s-a întâmplat. Atunci am înţeles, nu mă ve-ţi crede, ea era studenta din parc care a primit bileţelul. Înţelegând ce s-a întâmplat cu bileţelul său norocos (eu), ea m-a căutat, dar aşa şi nu m-a găsit. La un moment dat am simţit cum am fost scos din buzunar şi transmis ei (emana o căldură plăcută). Era foarte fericită, dar a avut nevoie de jumătate de oră ca să se hotărască să-l sune (niciodată nu am putut înţelege, cum aşa).
Acum, mă vedeţi alături de voi, fraţilor. Deşi sunteţi cu mult mai preţioşi ca mine, eu am onoarea de a mă afla în colecţia ei de bancnote deosebite. Dar prin ce sunt deosebit eu? Vor mai continua oare perepeţiile mele, sau voi petrece aici toată viaţa mea?
De câte ori ne cofunda lumea, sau ne întreba: Sunteţi surori?
